Simţuri. Mireasmă de vermut.

De mai bine de cincisprezece ani mă bucur de ceea ce se sperie mulţi oameni activi şi anume de pensie. Am împlinit recent optzeci de ani şi încă sunt slavă Domnului în putere, asta şi pentru că mai mereu (e adevărat cu unele excepţii), am dus o viaţă echilibrată. Nu mi-a plăcut să sar gardul nici atunci când a fost vorba de mâncare, nici de alcool, nici de tutun şi nici de femei, deşi toate astea mi-au plăcut, ba mai mult de atât, încă îmi plac. Iar ca bonus, datorită meseriei pe care am practicat-o am mers mult pe jos. Nu ştiu dacă au trecut două zile consecutive în care să nu parcurg o distanţă echivalentă cu antrenamentul unui maratonist.
Iată-mă aşadar jovial şi vivace savurând cafeaua de dimineaţă (obligatoriu fără zahăr) alături de mereu tânăra şi şugubeaţa mea soţie, pe prispa casei, undeva la poalele munţilor Bucegi. E un peisaj idilic aici, prin spatele curţii curge netulburată Prahova în care se oglindesc cu mândrie codrii semeţi ce încă au scăpat de tăierile abuzive din ultimii ani. Inundaţiile din anii 70 au format un mic lac, mai bine zis o baltă, chiar o aruncătură de băţ de casă. Câţiva pescari amatori sunt aproape zilnic cu beţele aruncate în lac.
Vedeţi voi, un asemenea loc rupt de aglomeraţia urbană şi de agitaţia cotidiană îl face pe nepotul meu cel mai mare să mă viziteze mai des. Lucru pe care îl va face şi azi. El e scriitor şi îmi zice că aici îşi găseşte liniştea pentru a putea scrie, îl cred. De câte ori îi permite programul cu el vine şi viitoarea lui soţie, o tânără foarte drăguţă şi curioasă care e mereu atentă la cea ce povestesc. Breaking news: nouă, octogenarilor ne place să povestim, de fapt cred că mai mult ne place să ne amintim.
Deobicei lucrurile decurg aşa: după masa de prânz el urcă în camera de la etaj care îi conferă o panoramă asupra lacului şi începe să scrie, soţia mea rămâne acasă în cazul că “mai are nevoie ăla mic de ceva”şi îşi completează revistele de integrame şi sudoku, iar eu şi cu Ariana mergem la o plimbare în pădure. Pădurea asta o ştiu ca în palmă deoarece am fost pădurar timp de 38 de ani aici.
-         Nu am venit cu mâna goală, să ştiţi! Azi am decis să începem prânzul cu un uşor aperitiv, aşa că am adus cu noi o sticlă mai veche de vermut Punt e Mes de la Carpano, zise veselă Ariana în timp ce scutura uşor sticla de vermut.
Toţi ştim câte ceva despre băuturile spirtoase. Avem preferinţe când bem o horincă de Maramureş, sau comandăm la restaurant o sticlă de whisky scoţiană, dar dacă vine vorba despre băuturi aperitive, mai ales vermut lucrurile stau altfel. Nu este chiar cea mai populară băutură, asta e clar. Vermutul este o băutură alcoolică, asemănătoare cu vinul, la care se mai adaugă alcool, dar care se deosebește de acesta prin faptul că este aromat cu un amestec de pelin și alte ierburi sau condimente.
În momentul în care am deschis sticla, fix mireasma acestor condimente mi-a invadat simţurile. Arome de cuişoare, scorţişoară, coajă de portocală, nucşoară, coriandru şi ghimbir m-au trimis cu aproape cinzeci de ani înapoi în timp, la începutul anilor 1960 când am băut pentru prima oară acest aperitiv. Avea să fie o experienţă care îmi va modela toată viaţă şi îmi va deschide drumul către viaţa fericită pe care am avut-o.
Nu am fost vreodată un prea bun jucător de fotbal, dar mereu am găsit o plăcere în a fugării balonul peticit şi a petrece în acest fel timp cu băieţandrii de vârsta mea. Ba mai mult în sudul extrem al ţării, acolo unde am copilărit, exista o aprigă rivalitate între sate legată de fotbal. Aşa se face că în fiecare duminică după-amiaza, mult după ce preotul ieşise de la slujba, încingeam adevărate partide. Niciodată miza nu era doar victoria, mereu cei de pe margine aranjau tot felul de pariuri, aşa că de multe ori meciurile se terminau în noapte cu oi unse bine cu mirodenii făcute la proţap, cu găleţi de ziabăr sau butoaie de bere băute .De data asta miza a fost o naveta de vermut.
Echipa satului noastru a câştigat meciul, nu mai ţin minte scorul, probabil 10 la 8, nu stăteam închişi în apărare precum actuala echipă naţională. Implicit am câştigat şi naveta de vermut. Îmi aduc bine aminte de culoarea roşie intensă a navetei de metal şi de sticlele de 0,75 litri pline cu un lichid maro închis.
Nimeni nu vorbea şi abia aştepta să guste din vermutul care nu se găsea atunci aşa de uşor precum acum, nostalgicii comunişti nu vor confirma însă asta. Soarele, indecent de singur pe cer, cobora strălucind peste câmpia Romanaţilor care începea să se coloreze viu. Auriul şi violetul, sau roşul de foc, cu albastru-verzui amestecate la buza asfinţitului,  te  făceau  să simţi, şi asta nu numai pentru o clipă, ca o iluzie, că te afli pe o planetă necunoscută.
În acest timp, noi beam, râdeam, povesteam şi legam prietenii şi speranţe. Aşa l-am cunoscut pe omul care a doua zi de dimineaţă avea să meargă timp de şase ore cu trenul cu mine pentru a mă înscrie la şcoala de pădurari. Aşa am început să devin ceea ce sunt astăzi.

-         Practic un vermut băut la timpul lui îţi poate schimba viaţa, aşa că toarnă Ariana, toarnă!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog