Simţuri. Mireasmă de vermut.
De mai bine de cincisprezece ani mă bucur de ceea ce se
sperie mulţi oameni activi şi anume de pensie. Am împlinit recent optzeci de
ani şi încă sunt slavă Domnului în putere, asta şi pentru că mai mereu (e
adevărat cu unele excepţii), am dus o viaţă echilibrată. Nu mi-a plăcut să sar gardul nici atunci când
a fost vorba de mâncare, nici de alcool, nici de tutun şi nici de femei, deşi
toate astea mi-au plăcut, ba mai mult de
atât, încă îmi plac. Iar ca bonus, datorită meseriei pe care am practicat-o am mers mult pe jos. Nu ştiu dacă au
trecut două zile consecutive în care să nu parcurg o distanţă echivalentă cu
antrenamentul unui maratonist.
Iată-mă aşadar jovial şi vivace savurând
cafeaua de dimineaţă (obligatoriu fără zahăr) alături de mereu tânăra şi
şugubeaţa mea soţie, pe prispa casei, undeva la poalele munţilor Bucegi. E un
peisaj idilic aici, prin spatele curţii curge netulburată Prahova în care se
oglindesc cu mândrie codrii semeţi ce încă au scăpat de tăierile abuzive din
ultimii ani. Inundaţiile din anii ’70 au format un mic lac, mai bine zis o baltă, chiar o
aruncătură de băţ de casă. Câţiva pescari amatori sunt aproape zilnic cu beţele
aruncate în lac.
Vedeţi voi, un asemenea
loc rupt de aglomeraţia urbană şi de agitaţia cotidiană îl face pe nepotul meu
cel mai mare să mă viziteze mai des. Lucru pe care îl va face şi azi. El e
scriitor şi îmi zice că aici îşi găseşte liniştea pentru a putea scrie, îl
cred. De câte ori îi permite programul cu el vine şi viitoarea lui soţie, o
tânără foarte drăguţă şi curioasă care e mereu atentă la cea ce povestesc.
Breaking news: nouă, octogenarilor ne place să povestim, de fapt cred că mai
mult ne place să ne amintim.
Deobicei lucrurile decurg
aşa: după masa de prânz el urcă în camera de la etaj care îi conferă o panoramă
asupra lacului şi începe să scrie, soţia mea rămâne acasă în cazul că “mai are nevoie ăla mic de ceva”şi îşi
completează revistele de integrame şi sudoku, iar eu şi cu Ariana mergem la o
plimbare în pădure. Pădurea asta o ştiu ca în palmă deoarece am fost pădurar
timp de 38 de ani aici.
-
Nu am venit cu mâna goală, să ştiţi! Azi
am decis să începem prânzul cu un uşor aperitiv, aşa că am adus cu noi o sticlă
mai veche de vermut Punt e Mes de la Carpano, zise veselă Ariana în timp ce
scutura uşor sticla de vermut.
Toţi ştim câte ceva despre
băuturile spirtoase. Avem preferinţe când bem o horincă de Maramureş, sau
comandăm la restaurant o sticlă de whisky scoţiană, dar dacă vine vorba despre
băuturi aperitive, mai ales vermut lucrurile stau altfel. Nu este chiar cea mai
populară băutură, asta e clar. Vermutul este o băutură alcoolică, asemănătoare cu vinul,
la care se mai adaugă alcool, dar care se
deosebește de acesta prin faptul că este aromat cu un amestec de pelin și
alte ierburi sau condimente.
În momentul în care am deschis sticla,
fix mireasma acestor condimente mi-a invadat simţurile. Arome de cuişoare,
scorţişoară, coajă de portocală, nucşoară, coriandru şi ghimbir m-au trimis cu aproape cinzeci de ani înapoi în timp, la începutul anilor 1960
când am băut pentru prima oară acest aperitiv. Avea să fie o experienţă care
îmi va modela toată viaţă şi îmi va deschide drumul către viaţa fericită pe
care am avut-o.
Nu am fost vreodată un prea bun jucător de fotbal, dar mereu
am găsit o plăcere în a fugării balonul peticit şi a petrece în acest fel timp
cu băieţandrii de vârsta mea. Ba mai mult în sudul extrem al ţării, acolo unde
am copilărit, exista o aprigă rivalitate între sate legată de fotbal. Aşa se
face că în fiecare duminică după-amiaza, mult după ce preotul ieşise de la slujba,
încingeam adevărate partide. Niciodată miza nu era doar victoria, mereu cei de
pe margine aranjau tot felul de pariuri, aşa că de multe ori meciurile se
terminau în noapte cu oi unse bine cu mirodenii făcute la proţap, cu găleţi de
ziabăr sau butoaie de bere băute .De data asta miza a fost o naveta de vermut.
Echipa satului noastru a câştigat
meciul, nu mai ţin minte scorul, probabil 10 la 8, nu stăteam închişi în
apărare precum actuala echipă naţională. Implicit am câştigat şi naveta de
vermut. Îmi aduc bine aminte de culoarea roşie intensă a navetei de metal şi de
sticlele de 0,75 litri pline cu un lichid maro închis.
Nimeni nu vorbea şi abia aştepta să
guste din vermutul care nu se găsea atunci aşa de uşor precum acum, nostalgicii
comunişti nu vor confirma însă asta. Soarele, indecent de singur pe cer, cobora
strălucind peste câmpia Romanaţilor care începea să se coloreze viu. Auriul şi
violetul, sau roşul de foc, cu albastru-verzui amestecate la buza
asfinţitului, te făceau
să simţi, şi asta nu numai pentru o clipă, ca o iluzie, că te afli pe o
planetă necunoscută.
În acest timp, noi beam, râdeam,
povesteam şi legam prietenii şi speranţe. Aşa l-am
cunoscut pe omul care a doua zi de dimineaţă avea să meargă timp de şase ore cu trenul
cu mine pentru a mă înscrie la şcoala de pădurari. Aşa am început să devin ceea
ce sunt astăzi.
-
Practic un vermut băut la timpul lui îţi poate schimba
viaţa, aşa că toarnă Ariana, toarnă!
Felicitări!!! La cat mai multe scrieri și activități frumoase!
RăspundețiȘtergereFelicitări, Marian, spor la scrieri frumoase!
RăspundețiȘtergereMultumesc frumos pentru aprecieri.
RăspundețiȘtergere