Simţuri. Obiecte.

Păpuşa care aduce ploaia.

Nevastă-mea iubeşte arta şi tot ce înseamnă ea: literatură, pictură, sculptură, operă, pe scurt cam tot ce vă trece prin minte legat de conceptul de artă. Eu iubesc sportul, în principal fotbalul. E simplu pâna aici, nu? Ea merge la galerii şi expoziţii, eu merg pe stadioane. Stop. Pentru a merge cu băieţii în galerie şi atunci când echipa joacă în deplasare trebuie să o însoţesc la aceste mici întâlniri culturale. E un pact cu beneficii mutuale. Să nu înţelegeţi că nu îmi plac aceste evenimente, dimpotrivă le găsesc chiar interesante, aproape ca un meci de cupă. J

Îmi place să întâlnesc noi persoane şi să aflu lucruri despre care habar nu aveam înainte. Spre exemplu la ultima expoziţie de pictură am aflat de la o domnişoară ce se recomanda drept pictoriţă că undeva la începutul secolului 20 în Dakar, oraş port şi capitala statului Senegal, trăia un negru care  făcea  portretele  marinarilor  din  port  pentru  un pachet  de  ţigări. El avea un fel aparte de a picta, de pildă nasturii de la cămaşă, în loc să-i pună la locul lor, îi punea undeva pe margine, şi tot aşa făcea şi cu câte-un ochi sau cu nasul?... Şi l-a văzut din întâmplare unul Picasso, care a rămas uluit de admiraţie! Vă jur că a început să picteze şi el la fel şi a ajuns celebru, spre deosebite de negru, despre care nu se mai ştie ce-a ajuns...Uluitor!

Sâmbăta viitoare echipa are meci în deplasare la marii rivali din campionat, aşa că riscând să pierd prima repriză a meciului din seara asta, îmi însoţesc soţia la un eveniment. Din câte am înţeles e ceva între un vernisaj de pictură, atelier de olărit şi modelat lut şi bufet suedez. Sper ca mancarea să fie bună, am sărit peste prânz azi. Proastă decizie, mor de foame!

La intrarea în salon ne-am despărţit, nevastă-mea a mers spre picturi, eu spre bufet cu gândul că mâncarea a devenit şi ea o artă dar şi un mijoc de validare în societate, adică tot cu gândul să găsesc ceva bun de haleală eram. Cum e vorba aia veche “ Dumnezeu a fost român” în seara aia.

 Am mâncat o tartă fenomenală, umplută cu  felii de vinete subţiri fripte bine pe grătar, felii de ciuperci sotate, stinse cu vin alb, cubuleţe de ficat de pui flambate cu puţin coniac, ceapă caramelizată, cubuleţe de brânză cu mucegai, fâşii de chedar maturat, fâşii de mozzarella, bucăţi de şuncă pădurea neagră, câteva felii de roşie, măsline de tot felul şi bineînţeles praz. Am continuat apoi cu nişte curmale învelite în bacon şi umplute cu un amestec de brânză mucegăită şi am încheiat această raită culinară cu câţiva biscuiţi de dovleac cu o idee de pate de curcan de casă pe deasupra. Delicios, vă jur!

Faptul că am sărit peste masa de prânz azi? Cea mai bună decizie a mea din toate timpurile! J

Cu stomacul pus la cale, mi-am luat o cană de ciocolată caldă cu un praf de chili mexican şi am pornit în căutarea nevestei. Am reperat-o relativ repede în compania câteorva prietene de ale ei şi am decis să nu le întrerup discuţia ce părea însufleţită, aşa că m-am orientat către atelierul de olărit.

Era acolo un bărbat de a cărui vârstă nu pot fi sigur deoarece avea chipul acoperit de o barbă deasă şi mare, iar braţele cu ajutorul cărora modela lutul erau acoperite de tatuaje. Un lucru mi-a mai sărit în ochi: în afară de mine grupul de persoane care îi admira deprinderile era format exclusiv din femei, nu am înţeles treaba asta.

Oricum aproape instantaneu atenţia mi-a fost captată de o mică figurină de lut, cenuşie şi urâta ca dracu. Nu de aprecierea artei vreu să vorbesc, ci despre faptul că atunci când am văzut respectiva statuetă gândurile mele au zburat instantaneu la o amintire din copilărie legată de o asemenea figurină. V-am zis că era a naibii de urâtă?

Mă rog, să trecem peste. Nu cred că aveam mai mult de opt, nouă ani şi trăiam într-un sat din lunca Dunării, un loc care era cândva, nu demult cunoscut ca grânarul României. Toate bune şi frumoase, doar că pentru a se face grâul era nevoie de ploaie, iar ploaia nu mai cazuse pe acele pământuri deloc de când omătul se topise. Preotul din sat, o rudă mai îndepărtată a decretat că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că suntem păcătoşi şi pentru că nu mergem suficient de des la biserică. S-au încercat tot felul de rugăciuni pentru a aduce ploaia, dar fără nici un efect. Ba la un moment dat s-a apelat inclusiv la ritualul paparudelor, lucru ce presupunea un  ritual magic de provocarea a ploii. Pe scurt câteva fete tinere, de preferinţă între 14 şi 16 ani executau un dans rudimentar îmbracate în fuste simbolice de frunzare iar  concomitent femeile din sat le stropesc cu găleți de apă (sună kinky, nu?). Degeaba nici asta nu a funcţionat.

Când toată lumea era în pragul disperării, o mătuşă de a mea, despre care se spunea că uneori cade în transă şi vorbeşte cu sfinţii, a venit cu ideea salvatoare: o păpuşă confec­ţio­nată din lut. Nu orice păpuşă ci una îmbrăcată în costumul popular, inclusiv încălţată în opinci. Această figurină de lut se aşază într-un sicriu simplu din lemn, se presară de jur-împrejur coji de ouă roşii păstrate cu grijă de la Paş­te, dar şi câteva crenguţe de busuioc. Du­pă ce este plînsă ca la o veritabilă înmormântare, este purtată pînă la locul în care va fi în­mor­mîn­tată. Simbolic, acest loc trebuie să fie pe cîmp, în mijlocul “bucatelor”, de unde în vară se va strînge recolta. Totul trebuie însă să se întâmple în prima zi de marţi după Paşte. Se lasă lumînări aprinse şi se aşteaptă ziua de joi, cînd fetele adunate dimineaţa merg şi dezgroapă păpuşa. O dată ajunse la o fîntînă din sat sau la marginea unui rîu, ele îl aruncă în mijlocul apei şi ploaia va veni în mai puţin de o săptămână!

Zis şi făcut! Mătuşa a fabricat păpuşa de lut, a echipat-o corespunzător în costumul popular şi după sosirea preotului la faţa locului, alaiul compus din mai bine de jumătate de sat a pornit cu sicriul „mortului” pe uliţa mare a satului pentru a îl plânge şi pentru a îl depune la locul ales pe câmp. Jale atât de mare, vă jur că nu vazusem nici când murise primarul sau şeful de post din sat!

Cum? Dacă a venit ploaia şi dacă satul a avut de câştigat după tot ritualul ăsta? Ei bine, da şi nu, de fapt mai mult nu, pentru că de câştigat nu a avut decât o singură persoană. Nu vă gândiţi acum că a plouat doar asupra terenului celui mai credincios din sat, nu. Nu a plouat deloc în următoarea lună, deloc, nici măcar o picătură. Cine a avut de câştigat atunci după toată forfota asta? Păi cine altcineva decât Petrică, hoţul de găini din sat, care profitând de lipsa oamenilor din curte a dat iama în coteţele lor de găini! J

Apropo, la ani distanţă de acest eveniment am aflat că mătuşă-mea nu vorbea deloc cu sfinţii, adică ea vorbea cu ei, dar ei nu prea îi răspundeau, cică nu o înţelegeau din cauza vinului băut înainte de discuţie!