Ce pierd, domnule?


Atunci când scrii despre un subiect anume, scrisul în sine reprezintă ca timp cea mai mică parte din tot procesul. Cea mai mare parte a timpului e ocupată de documentarea referitoare la subiect. În speţă, pentru a aduna informaţiile necesare trebuie să întreprinzi câteva acţiuni: cutreieri internetul, rasfoieşti ziare, asculţi oameni. Ba uneori poţi face şi năzdrăvănia de a merge la Biblioteca Judeţeană şi de a deschide câteva cărţi prăfuite.
Asta e regula. Dar, după cum bine ştim, o regulă nu poate exista fără o excepţie care să o confirme. Excepţia o constituie patima. Atunci când scrii despre ceva care te pasionează, o poţi face direct pentru că deja ai toate informaţiile necesare, poate prea multe chiar. La mine această acţiune puternică este fotbalul.
Pasiunea pentru „jocul rege” ne-a fost insuflată, invariabil, fiecaruia dintre noi de cineva mai mare. La mine acea persoană a fost tatăl meu. Astfel se face că prima mea amintire legată de fotbal datează cu aproape paisprezece ani înainte ca eu să mă nasc. Asta, pentru că atât vie îmi e imaginea mondialului din 1970 şi meciurile din grupa cu lei, de la Guadalajara. Parcă am fost şi eu pe holul şcolii generale, în faţa unuia din puţinele televizoare alb-negru model Venus H2 din sat. Acolo, cu complicitatea directorului se strângeau în miez de noapte toţi microbiştii din sat pentru a se bucura de reuşitele pe teren ale lui Dumitrache, Lucescu, Sandu Neagu sau Cornel Dinu. 
După meciurile din “vara mexicană”, microbiştii reproduceau a doua zi pe terenul de fotbal ciocnirile din ziua precedentă, pentru ca mai apoi la o bere rece şi un vermuth să concluzioneze că dacă meciul cu Brazilia mai ţinea 10 minute, am fi învins sigur viitoarea campionă mondială. Pentru că asta face fotbalul: hrăneşte speranţe şi uneşte oameni!
Tot din anii 70-80 vine şi prima poezie pe care am învăţat-o vreodată, cu mult înainte de a învăţa la şcoală vreo una: nu fii Tigana cu mine, că eu am fost Gentile cu tine, dacă nu îţi Ardiles una la Falcao, de cazi Lato la pământ. Pentru că asta presupune fotbalul: creativitate şi zâmbete!
Dacă întrebi orice român ce turneu final ar dori să retrăiască, o să îţi răspunde fără doar şi poate “Mondialul American”. A fost mondialul cu de toate pentru noi:
Bucuria victoriei răsunătoare asupra Columbiei lui Valderama, cu un Hagi senzaţional marcând poate cel mai frumos gol al turneului, tristeţea înfrangerii usturătoare în faţa Elveţiei, meciul de luptă surdă pentru calificare cu ţara gazdă, urmat apoi de extazul general provocat de victoria istorică asupra Argentinei, cu un Ilie Dumitrescu în zi de graţie, pentru ca totul să culmineze cu durerea provocată de către Kenneth Anderson şi Thomas Ravelli.
Tristeţea eliminării a făcut apoi loc celor mai frumoase amintiri ale microbiştilor români: locul cinci la Cupa Mondială, cel mai frumos meci din istorie - optimile cu Argentina, şi mingea trimisă de Hagi în vinclul porţii columbienilor sunt imaginile pe care românii îndrăgostiţi de fotbal nu le vor uita niciodată. Pentru că asta reprezintă fotbalul: un permanent carusel emoţional, unde la final rămai cu amintiri eterne!
Fotbalul înseamnă şi enigma. Spre exemplu, deşi au trecut aproape 20 de ani de atunci, nici acum nu am reuşit să înţeleg ce anume căuta Dan Petrescu pe post de vârf autentic în minutul 89 şi 51 de secunde al meciului cu Anglia de la Coupe du Monde 1998, marcând astfel golul unei victorii imense!
Scriitorul şi pasionatul de fotbal Radu Cosaşu povestea la un moment dat cum filosoful şi jurnalistul Andrei Pleşu îl întreba: „Ce pierd, domnule? Ce pierd dacă nu sunt pasionat de fotbal?” Răspunsul e genial: ” Nu pierzi nimic, numai că eu, fiind pasionat de fotbal, ies în câştig! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog