Simţuri. Locuri.Vatra satului

Visăm. De la cele mai fragede vârste şi până când într-o formă sau alta părăsim acest tărâm teluric, visăm. Tot ce se schimbă în această perioadă este visul, deşi nici asta nu reprezintă permanent o regulă. Visăm spre viitor când vrem să îl croim mai bun şi la trecut atunci când ca vrem noi să fim mai buni.

Suntem o mâna de copii, ba nu, de fapt suntem mult mai mulţi de atât, atât de mulţi încât ar dura prea mult să ne numeri pe toţi, dar părem o mână pentru că am crescut de când ne ştim împreună pe uliţile satului şi practic ne confundăm unii cu ceilalţi, suntem ca unul. Toţi am crescut visând să ajungem mari, să ajungem ingineri, doctori, avocaţi, jurnalişti, proprii şefi, sau orice altceva ce era atunci la moda. Majoritatea ne-am atins visul, alţii l-au depăşit chiar.

A trecut aproape un an de la ultima vizită, dar ar putea trece chiar şi zece şi tot sunt sigur că nimic nu s-ar schimba, ştiţi vorba aia veşnicia s-a născut la ţară, iar conform lui Marin Preda tot acolo în câmpiile din sudul ţării, fie că sunte ele ale Găvanului, Burnazului sau Romanaţilor, timpul pare să aibă răbdare nemărginită cu oamenii.

Maşina ia ultima curbă pe asflatul proaspăt turnat înainte de intrarea în sat, ultima oară când asfaltul a fost proaspăt turnat se întampla în 1997, atunci un mare ştab PDSR avea treabă în zonă, acum primarul probabil mai vrea încă un mandat la primărie. În România campania electorală ar trebui să ţină patru ani, nu două luni, vă jur asta!

Simpla plăcuţă care semnalizează intrarea în sat îmi aduce aminte de copilărie, satul natal îmi aduce aminte de o sumedenie de lucruri, chiar prea multe pentru a le expune pe scurt aici, poate cu altă ocazie. E timpul să visăm la trecut aşadar.

Ce voiam să zic, pe asfaltul ală din “97  ieşea, imediat după ce terminam orele la şcoală, un tenis de picior de mama focului. Tot ce trebuia nevoie era vechea mingie de cauciuc plină de petice de la găurile provocate de cuiele din gardurile din jur şi de o bucată de cărămidă cu care să trasăm terenul de joc. Terren ce era măsurat la pas de cel mai mic dintre noi, nimeni nu se supăra, aşa era regula. Ăl mai mic face treaba, joacă ultimul, asta dacă joacă şi la fotbal musai stă în poartă, punct!Şi era bine, pe bune!

 Treisprezece petice a suportat cel mai mult o mingie, una roşie, parcă o şi văd. Toate lipite cu un cuţit încins de unul dintre noi, unul cu inclinaţii mai practice, îl chema Mirel, dar toţi îl cunoşteau ca şi acum de altfel, drept Ciubuc. Meciurile se succedau unul după altu şi nu, nu se terminau la apusul soarelui, asta pentru că după câteva ore o mama, sau chiar două-trei simultan venea să îşi ia flăcăul ud leoarcă la masă, sau la vreo treabă în gospodărie. Pentru un efect imediat se folosea urechea celui împricinat, ce să îi faci nu erau mobile încă la noi în sat şi nici emo sau telefonul copilului pe atunci, joacă îi joacă, treaba îi treabă. J

Satul e situat la confluenţa Oltului cu Dunărea. Confluenţă înseamnă  loc de unire, iar legenda ne duce tot în trecut, când Oltul – fiul cel mare al unui împărat puternic – a pornit să-şi caute tatăl care plecase demult cu oştirea la luptă. Transformat în apă curgătoare, Oltul mistuie stânca munţilor şi vine năvalnic la vale, spre câmpie. Aici  drumul său ia sfârşit, apele fiindu-i primite de braţele Dunării bătrâne. Tot aici se termină Oltenia şi începe Muntenia, acest fapt se reflectă în tot ceea ce înseamnă obiceiuri locale, fiind vorba de o altă unire – cea a tradiţiilor.

În vatra satului romanesc de odinioară, copilaria era un univers tainic, fascinant, pe care mulţi îl  află acum doar din poveştile celor care astazi le sunt bunici. În lumea de ieri, copilaria se traia "pe apucate" aşa cum v-am povestit puţin mai sus. Era copilăria trăită cu visuri şi bucurii bazate pe jucării simple şi pe prietenii trainice. Poate sunt (chiar sunt) subiectiv, dar era mai frumoasă decât copilăria de azi. Copiii de astăzi trăiesc destul de diferit faţă de cum am trăit noi acum 20 de ani. Dacă mă gândesc la copilăria mea, nu pot să nu-mi amintesc de verile pe care le petreceam afară la joacă zi şi noapte, cu execpţia orelor caniculare de la prânz când temeraturile treceau cu cea mai mare lejeritate de 40⁰ Celsius şi atunci eram nevoit să stau în casă, sau ca variantă alternativă sub nuc (apropo, nu există umbră mai răcoritoare decât cea oferită de nuc). Să nu vă imaginaţi că leneveam. Ce făceam atunci în după-amiezele acelea toride? Simplu, citeam.Ce citeam? Absolut tot ce îmi pica în mâna, inclusive Danielle Steel! J Era mult până puneam mâna pe prima carte, apoi, nu mă lăsam până n-o terminam şi treceam la următoarea. Erau şi cărţi care nu-mi plăceau, normal, dar aveam obiceiul de a le termina pentru că mă rodea curiozitatea să ştiu cum se terminau şi pentru că la ţară am învăţat că dacă ai început un lucru trebuie musai să îl termini indiferent dacă îţi place sau  nu.

E noapte de a binelea acum când intru în sat. Opresc radioul şi las geamul jos, e linişte, atât de linişte încât aud greierii cum cântă. Nu merg direct acasă, ci dau o tură pe uliţele satului, revăd casele unde au crescut prietenii mei şi apoi mă opresc în faţa curţii părinţeşti, mă dau jos din maşină şi trag puternic are în piept. Aerul de acasă, aerul de la ţară, e atât de puternic încât plămânii îţi rămân datori. Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nimeni nu ştie când începe şi nici când se termină cu exactitate. Ştim doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari aşa cum tot am visat şi ne tot amintim apoi ce frumos era şi cât de fericiţi eram în acel rai care nu se mai întoarce.

La sat, trecutul se îmbină cu prezentul şi modelează viitorul la care am visat, pentru ca apoi să visăm la trecutul pe care l-am avut.