Marian's b(ar)log

Cupa Mondială la fotbal din 1986 trebuia să se desfășoare în Columbia, dar din cauze economice, politice și mai ales din cauza luptei(cam pierdută în perioada aia) cu infracționalitatea crescută a renunțat la organizarea Cupei. Astfel ea a ajuns la Mexic, care a devenit a prima țară care organizează de două ori Cupa, după ce competiția se desfășurase acolo și în 1970. Turneu unde a fost prezentă și România și unde nici acum nu se știe de ce Dobrin nu a bifat nici un minut.  În 1986 am ratat la mustață(cuvânt cheie) prezența la turneu după o remiză de salon în '85 între Irlanda de Nord și Anglia. Dar, am divagat, să revenim la oile noastre (sau ale lui Daea). La 1 ianuarie 2019 România trebuie să preia președinția Consiliului Uniunii Europene, lucru pentru care, să fim sinceri, cu actualul Guvern, o să fie amuzant, dacă nu o să fie tragic. Pentru a evita această situație demnă de Sofocle, Finlanda, țara care urmează după noi la președinția Consiliului Uniunii Europene, s-a prop

Vi săm. De la cele mai fragede vârste şi până când într-o formă sau alta părăsim acest tărâm teluric, visăm. Tot ce se schimbă în această perioadă este visul, deşi nici asta nu reprezintă permanent o regulă. Visăm spre viitor când vrem să îl croim mai bun şi la trecut atunci când ca vrem noi să fim mai buni. Suntem o mâna de copii, ba nu, de fapt suntem mult mai mulţi de atât, atât de mulţi încât ar dura prea mult să ne numeri pe toţi, dar părem o mână pentru că am crescut de când ne ştim împreună pe uliţile satului şi practic ne confundăm unii cu ceilalţi, suntem ca unul. Toţi am crescut visând să ajungem mari, să ajungem ingineri, doctori, avocaţi, jurnalişti, proprii şefi, sau orice altceva ce era atunci la moda. Majoritatea ne-am atins visul, alţii l-au depăşit chiar. A trecut aproape un an de la ultima vizită, dar ar putea trece chiar şi zece şi tot sunt sigur că nimic nu s-ar schimba, ştiţi vorba aia veşnicia s-a născut la ţară, iar conform lui Marin Preda tot acolo

                   Ce pierd, domnule? Atunci când scrii despre un subiect anume, scrisul în sine reprezintă ca timp cea mai mică parte din tot procesul. Cea mai mare parte a timpului e ocupată de documentarea referitoare la subiect. În speţă, pentru a aduna informaţiile necesare trebuie să întreprinzi câteva acţiuni: cutreieri internetul, rasfoieşti ziare, asculţi oameni. Ba uneori poţi face şi năzdrăvănia de a merge la Biblioteca Judeţeană şi de a deschide câteva cărţi prăfuite. Asta e regula. Dar, după cum bine ştim, o regulă nu poate exista fără o excepţie care să o confirme. Excepţia o constituie patima. Atunci când scrii despre ceva care te pasionează, o poţi face direct pentru că deja ai toate informaţiile necesare, poate prea multe chiar. La mine această acţiune puternică este fotbalul. Pasiunea pentru „jocul rege” ne-a fost insuflată, invariabil, fiecaruia dintre noi de cineva mai mare. La mine acea persoană a fost tatăl meu. Astfel se face că prima mea amintire legată de

Recomandare de weekend. Dacă ați muncit din greu săptămâna asta, sau pur și simplu vreți să vă răsfățați cu o masă bună, o coastă de porc gătită încet e tot ce vă trebuie. Tăvălită printr-un sos de muștar cu boabe, miere, sare grunjoasă, piper și curry pentru o crustă delicioasă. Apoi băgată la cuptor în tavă cu 50 ml de vin alb demisec(da puteţi bea un pahar când gătiţi, ce întrebare e asta?), pentru a obține o fragezime ca în grădina Edenului. De ce zic asta? Pentru că, de când Adam a donat două coaste ca Dumnezeu să o facă pe Eva, nu au mai fost coastele așa de fragede. Se servește cu cartofi in coajă stropiți cu ulei de măsline și presărateți cu rozmarin, copți domol la cuptor. Niște gogonele lângă nu strică, ba dimpotrivă. La asemenea minunăție merge perfect o bere rece fără alcool. Hai că glumesc cât mai amăruie să fie. Să ne fie de bine!

Simţuri. Obiecte. Păpuşa care aduce ploaia. Nevastă- mea iubeşte arta şi tot ce înseamnă ea: literatură, pictură, sculptură, operă, pe scurt cam tot ce vă trece prin minte legat de conceptul de artă. Eu iubesc sportul, în principal fotbalul. E simplu pâna aici, nu ? Ea merge la galerii şi expoziţii, eu merg pe stadioane. Stop. Pentru a merge cu băieţii în galerie şi atunci când echipa joacă în deplasare trebuie să o însoţesc la aceste mici întâlniri culturale. E un pact cu beneficii mutuale. Să nu înţelegeţi că nu îmi plac aceste evenimente, dimpotrivă le găsesc chiar interesante, aproape ca un meci de cupă. J Îmi place să întâlnesc noi persoane şi să aflu lucruri despre care habar nu aveam înainte. Spre exemplu la ultima expoziţie de pictură am aflat de la o domnişoară ce se recomanda drept pictoriţă că undeva la începutul secolului 20 în Dakar, oraş port şi capitala statului Senegal, trăia un negru care  făcea  portretele  marinarilor  din  port  pentru  un pachet  de 

Simţuri. Mireasmă de vermut. De mai bine de cincisprezece ani mă bucur de ceea ce se sperie mulţi oameni activi şi anume de pensie. Am împlinit recent optzeci de ani şi încă sunt slavă Domnului în putere, asta şi pentru că mai mereu (e adevărat cu unele excepţii), am dus o viaţă echilibrată. Nu mi - a plăcut să sar gardul nici atunci când a fost vorba de mâncare, nici de alcool, nici de tutun şi nici de femei, deşi toate astea mi -au plăcut, ba mai mult de atât, încă îmi plac. Iar ca bonus, datorită meseriei pe care am practicat - o am mers mult pe jos. Nu ştiu dacă au trecut două zile consecutive în care să nu parcurg o distanţă echivalentă cu antrenamentul unui maratonist. Iată - mă aşadar jovial şi vivace savurând cafeaua de dimineaţă (obligatoriu fără zahăr) alături de mereu tânăra şi şugubeaţa mea soţie, pe prispa casei, undeva la poalele munţilor Bucegi. E un peisaj idilic aici, prin spatele curţii curge netulburată Prahova în care se oglindesc cu mândrie codrii semeţi ce